Scurt istoric

La 23 august 1944, începe, la Bucureşti, insurecţia armată antifascistă şi antiimperialistă, prin arestarea mareşalului Ion Antonescu şi întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste. A fost un moment de cotitură în istoria ţării, care a deschis calea spre democraţia populară. P.C.R. a reintrat în legalitate.
Armata sovietică a intrat în România şi, chiar dacă astăzi, este privit cu ostilitate acest fapt, populaţia a primit atunci cu căldură pe ostaşii sovietici, care ne-au ajutat să ne eliberăm teritoriul de hoardele naziste. Au fost, desigur, şi abuzuri din partea sovieticilor, dar fără ajutorul Armatei Roşii, eliberarea ţării nu ar fi fost posibilă. Oricum, în 1957, trupele sovietice se vor fi retras de pe teritoriul ţării.

La 6 martie 1945, se constituie primul guvern democrat-popular, condus de dr. Petru Groza, în care F.N.D. a deţinut poziţii preponderente, clasa muncitoare având rolul conducător. P.C.R. deţinea 4 mandate, P.S.D. – 3, iar Frontul Plugarilor – 3 (pentru a aminti doar formaţiunile politice cele mai progresiste). Regele Mihai a acceptat acest guvern, chiar dacă ulterior va fi intrat în „greva regală” (din care va fi fost constrâns să iasă!)
În martie 1945, se înfăptuieşte Reforma agrară, ceea ce constituie un nou prilej de consolidare a puterii democrat-populare, ţărănimea fiind aliatul de bază al clasei muncitoare.
În oct. 1945, se desfăşoară la Bucureşti lucrările Conferinţei naţionale a P.C.R. (prima, în legalitate), când, în fruntea partidului, a fost ales Gh. Gheorghiu-Dej. Atunci, s-a manifestat voinţa ca P.C.R. şi P.S.D. să se unească într-un singur partid muncitoresc. De asemenea, s-au avut în vedere proiecte pentru industrializarea ţării (în special industria grea), dar şi pentru trecerea de la producţia industriei de război la cea de pace, apoi proiecte pentru dezvoltarea cooperativelor de aprovizionare a populaţiei, introducerea controlului statului asupra operaţiunilor bancare, reforma fiscală etc.
Au urmat alte evenimente importante în istoria partidului nostru şi a ţării pe care cu cinste a slujit-o:

- În mai 1946, se dă publicităţii Platforma-program a Blocului Partidelor Democrate (din care făceau parte P.C.R., P.S.D., P.N.L.-Tătărăscu, P.N.Ţ.-Alexandrescu, Frontul Plugarilor şi Partidul Naţional Popular), care să candideze pe liste comune la alegerile parlamentare.
- La 19 noiembrie 1946, au avut loc primele alegeri parlamentare postbelice, în care forţele democratice (în frunte cu P.C.R.) au obţinut o victorie remarcabilă (378 din cele 414 mandate). Astăzi se vorbeşte că acele alegeri ar fi fost falsificate de comunişti, dar nimeni nu a putut aduce vreun argument real. În schimb, sunt cunoscute practicile ţărăniştilor, care, la alegerile din anii ’30, săreau cu bâtele la cei care nu îi votau (urmărind de sus şi violând astfel caracterul secret al votului). Şi sunt cunoscute şi practicile „democratice” ale liberalilor, care puneau botniţă la gura celor ce culegeau strugurii, ca nu cumva să guste şi ei ceva din rodul viilor chiaburilor… Aşadar, cine i-ar mai fi votat pe aceştia în 1946?… Nu era oare sătul poporul de ei?…
- Regele Mihai a deschis, la 1 dec. 1946, lucrările Parlamentului unicameral constituit în urma alegerilor din noiembrie, legalizând, astfel, acest parlament. Opoziţia a refuzat să participe la acest eveniment.

- La 30 decembrie 1947, Regele Mihai I abdică de la tronul României, pentru el şi urmaşii săi, punând capăt instituţiei monarhice, care nu mai corespundea noilor realităţi ale ţării. Se proclamă, astfel, Republica Populară Română – stat al celor ce muncesc cu braţele şi mintea.

- În februarie 1948, are loc la Bucureşti Congresul de unificare a P.C.R. şi P.S.D., şi de creare, pe bazele marxism-leninismului, a Partidului Muncitoresc Român (P.M.R.) – partidul unic al clasei muncitoare. Celelalte partide au dispărut de pe arena politică, deoarece au rămas izolate de masele populare.
Aşa se face că partidul nostru comunist a devenit partid unic de guvernământ – forţa politică conducătoare a întregii naţiuni (cum va fi fost stipulat în Constituţia din 1965). Se deschidea, astfel, calea pentru o adevărată epopee în istoria patriei noastre – cea mai impresionantă perioadă sub raportul dezvoltării economice şi sociale, în care principalul beneficiar a fost poporul muncitor.
Este adevărat că, la începutul perioadei, dominaţia sovietică a fost evidentă, mai ales până la moartea lui Stalin (1953), dar aceasta se va fi diminuat progresiv, odată cu lichidarea „facţiunii moscovite” în frunte cu Ana Pauker şi Vasile Luca (1952), apoi cu retragerea trupelor sovietice (1957) şi cu opoziţia pe care Gh. Gheorghiu-Dej a avut-o, în 1963, faţă de propunerile sovieticilor de „diviziune internaţională socialistă a muncii”. După 1965, s-a evidenţiat tot mai mult scăderea influenţei sovietice şi promovarea unui socialism bazat pe relaţii de egalitate între partidele comuniste, şi nu de subordonare faţă de P.C.U.S.
Se vorbeşte în prezent de „dictatura comunistă”, în opoziţie cu „democraţia” dinainte şi de după perioada socialistă. Vom demonstra în continuare că tocmai în acea perioadă, atât de blamată azi, s-au înfăptuit reforme cu caracter profund democratic, deoarece au slujit maselor de oameni ai muncii, şi nu unei pături restrânse a populaţiei.
Electrificarea ţării, prin construirea de hidrocentrale şi termocentrale, a dus lumina până şi în satele cele mai îndepărtate. Partidul a fost conştient de justeţea ideii leniniste potrivit căreia fără electrificare, nu se poate construi socialismul, deoarece nu se poate asigura o dezvoltare industrială puternică.
Industrializarea a însemnat depăşirea statutului de „ţară eminamente agrară”, pe care partidele reacţionare îl rezervaseră României. Dezvoltarea în special a industriei grele (metalurgia feroasă şi neferoasă, construcţiile de maşini) şi a industriei chimice (mai ales petrochimice) a asigurat progresul general al economiei, cu efecte evidente în ridicarea bunăstării oamenilor muncii.
Naţionalizarea principalelor mijloace de producţie (11 iunie 1948) a fost un act democratic și popular, deoarece întreprinderile industriale, miniere, bancare, de asigurări şi de transport au fost puse la dispoziţia oamenilor muncii, desfiinţându-se exploatarea capitalistă.
Cooperativizarea agriculturii (desfăşurată în anii 1949-1962), paralel cu exproprierea pământurilor chiabureşti şi transformarea lor în I.A.S.-uri, a fost un act revoluţionar, care a permis mecanizarea şi chimizarea agriculturii, construirea sistemelor de irigaţii (în mare parte distruse după 1989), dezvoltarea marilor ferme zootehnice, astfel că România era în anii ’60-’70 o ţară cu o agricultură apropiată celor mai dezvoltate ţări. Desigur, au existat şi abuzuri în desfăşurarea cooperativizării, încălcându-se uneori liberul consimţământ, dar aceasta nu poate justifica blamarea procesului în sine, fără de care nu s-ar fi putut moderniza agricultura. Dovada: şi astăzi sunt ţărani care regretă desfiinţarea C.A.P.-urilor, conştientizând că agricultura cooperativizată este mult mai eficientă decât cea individuală.
Dezvoltarea transporturilor şi căilor de comunicaţie a scos din izolare regiuni întregi. Se remarcă magistralele realizări ca Transfăgărăşanul, calea ferată Bumbeşti-Livezeni, noul sistem feroviar şi rutier Feteşti-Cernavodă, canalul Dunăre-Marea Neagră, metroul bucureştean etc., realizate cu atâtea sacrificii.

Go To Top